Wikipedia: Copyleft este practica de a folosi legea drepturilor de autor pentru a înlătura restricțiile privind distribuirea copiilor (exacte sau modificate) ale unei opere către alte persoane, asigurând totodată că aceste libertăți vor fi transmise integral și către utilizatorii versiunilor modificate ale operei (în cascadă).
Acest blog va sta sub semnul copyleft.
Din zona Moisei – Vişeu – Borşa sosesc frecvent, pe adresa redacţiei, scrisori de la cititori (o parte scrise cu mâna, o parte bătute la maşină!). Subiectele sunt aceleaşi: ţara se duce de râpă, toţi fură, majoritatea moare de foame. Autorul unei astfel de scrisori pretinde că are 47 de ani, că nu lucrează nicăieri şi are patru copii “care trăiesc numai cu picioici şi lapte, noroc că am o vacă, dar pâine le cumpăr numai la Paşti şi la Crăciun, şi când te gândeşti că unii au salarii de mii de euro…”
Şi mai departe: “Am un frate care în ’90 a plecat în Canada şi a zis «Hai şi tu, măi Mihai», dar eu i-am răspuns «Unde să mă duc, că aici m-am născut şi acuma e democraţie şi om avea de toate», iar el a zis: «În ţara asta niciodată n-a fost bine, că a fost condusă de tot felul de analfabeţi şi nici de acum n-o să fie mai bine, ci mai rău», şi a avut dreptate, căci el are în prezent vreo patru limuzine, vilă ca a lui Becali, cu stea în frunte, palat, iar eu am ajuns (să iertaţi) în curu’ gol şi cred că, într-o zi, mă lasă şi femeia, că tot mă bate la cap să-i aprob să meargă şase luni în Spania, aşa cum a mers şi o vecină de-a mea în urmă cu trei ani, iar acum bărbatu-său cântă în drâmbă şi bea, de doarme prin coteţele oamenilor de dorul ei. Aşa am ajuns, dragi ziarişti şi cititori, după două decenii de libertate. Până mai erau păduri, găseai hribe ori zmeură vara; acuma gândeşti că-i deşertul Sahara. Poate v-am plictisit, dar nu aveam cui mă jelui de atâta mizerie şi sărăcie. Eu nu mai am nicio speranţă decât să mă duc slugă la frate-meu, în America…”
Autorul scrisorii mai reclamă faptul că “progeniturile ciocoilor merg cu maşina la şcoală, iar restul copiilor umblă desculţi şi flămânzi, că laptele şi cornurile le mănâncă animalele învăţătorilor şi găinile”.
Sigur că semnatarul scrisorii nu va lua degrabă drumul Americii, ştiind prea bine că nici acolo nu umblă câinii cu colaci în coadă. Mirajul străinătăţii cu greu îi mai ademeneşte pe cei ajunşi la ananghie, pentru simplul motiv că efectele crizei sunt globale, nu locale. Iar pe vreme rea şi furtună, parcă e mai bine acasă. Guvernanţii noştri nu sunt uşă de biserică. Dar parcă o duc mai bine cei care ştiu ce vor, cei care acceptă ceea ce au şi care se bucură de ceea ce fac. Totul depinde de culoarea lentilei ochelarilor prin care priveşti lumea!
Blogosfera este o colectie impresionanata de jurnale personale, puse la uscat pe clincerul internetului. Gânduri, idei, aprecieri, comentarii, opinii formulate neghiob sau cu mare rafinament artistic, dupa pregatirea si talentul fiecaruia. Insemnarile de pe bloguri dezvalui, pe alocuri, talente literare de exceptie. Ele se manifesta nonconformist, intr-o liberate totala, ignorând autocenzura ce apare in cazul unui contract editorial.
Cazul de la Bistra a intrat oarecum in categoria „trafic de tigari”, despre care presa locala relateaza zilnic. Evident, rapoartele politiei vorbesc despre capturile de tigari si niciodata despre operatiunile reusite ale traficantilor, care se strecoara pe sub nasul autoritatilor si distribuie marfa in toate satele din judet si mai departe, spre inima tarii.
Cazul de la Bistra e dovada clara ca „operatiile reusite” nu sunt minore, nu sunt accidentale si anvergura traficului este coplesitoare. Recuperatorii ucraineni venisera dupa banii de pe tigarile ce au scapat de vigilenta politistilor de frontiera (nu dupa banii de pe tigarile confiscate). Daca erau bani marunti, traficantii ucraineni nu trimiteau
recuperatori inarmati in România. Ori asta inseamna ca suma a fost consistenta, implicit si cantitatea de tigari a fost mare.
Cel mai grav aspect al incidentului este ca recuperatorii nu au venit cu mâinile in buzunar sa-l atentioneze prieteneste pe român ca a uitat sa plateasca marfa. Ci a venit inarmat. S-au tras si focuri de arme. Grenada nu a mai apucat sa o foloseasca. Probabil voia sa arunce in aer o anexa (o sura, un cotet), ca sa-i demonstreze partenerului român de afaceri ca nu glumeste. Dupa demonstratia de forta, au parasit localitatea si tara in voie buna. Politistii de frontiera nu i-au vazut.
Generalizând, putem deduce ca oricând, oricine poate penetra frontiera României (si, implicit, a UE) inarmat pâna in dinti si poate, sa zicem, macelari un sat intreg; sau poate intra intr-o primarie ori intr-o prefectura cu armamentul din dotare. Si asta fara teama ca nu va putea parasi tara viu si nevatamat.
A minimaliza sau a musamaliza cazul de la Bistra ar fi cea mai infantila atitudine a autoritatilor locale. A recunoaste si a cauta solutii, ar fi o dovada de maturitate si responsabilitate.
Nu e putin lucru ca un cetatean strain sa patrunda in tara inarmat si hotarât sa-si faca dreptate singur. Mâine sau poimâine va intra un batalion sau o brigada pe sub nasul politiei de frontiera. Si politia va nega sau va incerca sa musamalizeze cazul.
Ieri, pe bd. Traian din Baia Mare, la un chioşc de pâine… În timp ce o femeie cerea două pâini negre, un tip negricios îi deschide poşeta şi îi ia portmoneul. Vânzătoarea îl vede.
Hoţul vede şi el că vânzătoarea l-a observat. Se uită la ea şi îi face semn să tacă. Vânzătoarea, speriată, tace. După o jumătate de oră, hoţul se întoarce şi îşi cumpără doi covrigi. (Din banii furaţi de la femeia ce stătea la rând la pâine.) Nu zice nimic. Nici vânzătoarea. Tac amândoi. Prin zonă tocmai trecea un agent de poliţie. Îl privesc amândoi. Bărbatul muşcă din covrig şi se îndepărtează fără grabă.
Greu de spus cât de mult a contat presiunea strazii asupra deciziei judecatorilor Curtii Constitutionale, care au decis ca alegerile nu pot fi comasate.
Cert este ca opozitia mai inregistreaza o victorie de palmares in competitie cu puterea. PDL avea nevoie de timp pentru ca alesii locali sa finalizeze investitii cu care sa se laude in campanie, dupa ce ultimii trei ani nu a fost o perioada tocmai propice lucrarilor de anvergura. USL, in schimb, este in criza de timp, pentru a nu se indeparta prea mult de momentul in care erau creditati cu 50 de procente.
Decizia Curtii Constitutionale afecteaza, pe de alta parte, mobilizarea celor ce protesteaza, deoarece se creeaza o detensionare pe fondul solutionarii unor revendicari. Piata se va stinge, iar partidele vor intra in febra campaniei preelectorale, dat fiind faptul ca au mai ramas doar cinci luni pâna la alegerile locale.
Nici puterea si nici opozitia nu si-au limpezit lista candidatilor. Ce sa mai vorbim de Maramures, unde USL e condamnat sa priveasca de pe tusa campania pentru sefia Consiliului Judetean, dupa ce Ponta si Antonescu au spus „pas”. Insa nici liberalii si nici social-democratii maramureseni nu se impaca cu ideea „avortului” si preseaza centrul sa se revina asupra deciziei. Un examen dificil pentru USL va fi si desemnarea candidatilor pentru primarii, in conditiile in care orgoliile sunt mai presus de algoritm.
In tabara puterii situatia pare mai tihnita, desi sunt de asteptat negocieri destul de strânse intre liderii PDL si UNPR.
In mod paranormal, decizia Curtii Constitutionale a rezolvat o problema pe care partidul de guvernamânt parea incapabil sa o solutioneze: deturnarea atentiei publice de la protestele de strada la chestiunea alegerilor iminente. Iar la alegeri, marele examen il va da USL-ul, nu PDL-ul. De putere se leaga masurile de austeritate (nepopulare, dar sanatoase), pe când opozitia trebuie sa demonstreze potenta cu care se lauda si procentele din sondajele de opinie.
şúră, -i, s.f. – Construcţie anexă a gospodăriei tradiţionale maramureşene, utilizată pentru depozitarea utilajelor agricole, a instalaţiilor, a fânului (în pod), iar lateral era amenajat grajdul animalelor: “Podul era aşezat numai pe încăperile destinate grajdurilor. În el se păstrau furajele. Asfel, şura nu avea pod, rămânând deschisă până la acoperiş. În şură se mai păstrau furcile, greblele, plugul, grapa, jugurile, anexele de la căruţă, precum şi căzile în care vara şi toamna se pun fructele la fermentat”. Porţile de la şură (ornate în exterior) sunt mari, astfel încât se punea pătrunde cu căruţa plină cu fân (Dăncuş 1986). “Da tu, tată, de mi-i da / Ardă-ţi casa şi şura” (Calendar 1980: 134). – Etimologie: Din germ. dial. Schur (DEX); Germ. Schuer, prin intermediul ucr. šura (DER); Săs. schûren (Ţurcanu).
Vezi si: http://dorinstef.blog.com/dictionar-de-regionalisme-si-arhaisme-din-maramures/
Partidele din opozitie si-au propus, pentru 2012, nu atât câstigarea alegerilor, cât declansarea alegerilor anticipate, pentru a discredita total, in ochii electoratului partidul aflat la putere.
Având convingerea ferma ca populatia tarii ii uraste pe democrat liberali precum jurnalistii si invitatii de la Antena 3 si Realitatea TV, planul a fost sa declanseze miscari de protest in fiecare oras si catun din România, pentru ca apoi, sub presiunea strazii, guvernul sa-si dea demisia. Dar ceva nu a mers: ori cutitul nu a ajuns la os, ori institutele de sondare a opiniei publice au incurcat borcanele. Asa s-a ajuns la planul B: demisia parlamentarilor din opozitie. Dar nu o demisie efectiva, ci una de ochii electoratului, in fata camerelor de luat vederi si cu hârtia iscalita depusa pe masa lui Crin.
Social democratii au gasit solutia propusa de liberali ca fiind ineficienta. Pe de o parte cvorumul nu va fi afectat, doar daca isi dau demisia toti din opozitie, pe de alta parte parlamentarii PSD nu par dispusi sa renunte la privilegiile, statutul si veniturile consistente ce le confera actualul loc de munca.
Pai, unde mai gasesti servici in România sa lucrezi de luni pâna joi si sa ai venituri lunare de aproximativ 200 de milioane lei (salariu + transport + diurna + cazare + birou parlamentar)?
Chiar si in aceste conditii sunt foarte multi parlamentari care nu dau pe la serviciu nici macar in acele patru zile lucratoare. Cu un dispret si o superioritate specifica alesilor poporului.
Se pare ca Ponta are consilieri mai intelepti in cadrul partidului, in timp ce Antonescu nu are deloc consilieri. Atât mitingul de joia trecuta, cât si povestea cu demisiile parlamentarilor sunt doua decizii infantile care nu puncteaza la capitolul voturi. Ba dimpotriva. Acest stil eminamente emotional de conducere ii va afecta imaginea si credibilitatea lui Antonescu. Ponta, mult mai precaut, face din ce in ce mai putine gafe si devine un partener de dialog.
PDL-ul, in schimb, invata din mers arta compromisului, isi cere scuze, ii demite pe guralivi, retrage legi controversate, amâna taxe nepopulare, intelegând ca a intins prea tare coarda si uitând ca se afla in an electoral. Nu da doi bani pe demonstratii, dar apleaca urechea la vocea strazii, la slogane.
E posibil sa avem o reasezare in zona aliantelor, atât pe segmentul puterii, cât si a opozitiei.
Invevitabilul s-a produs: românii au iesit in strada ca sa protesteze impotriva clasei politice. Fapt fara precedent. Modul cum s-a ajuns aici e foarte simplu (demascarea coruptiei la nivel inalt, si a practicii de a cumpara voturi sub pretextul protectiei sociale etc); intrebarea este ce va urma dupa acest episod, dat fiind faptul ca anul acesta avem alegeri.
Partidele politice sunt descumpanite. Analistii politici nu mai inteleg nimic si se intreaba disperati cine sunt cei din strada, de ce nu au un program, un lider si pe cine sustin ei. Opozitia credea ca oamenii s-au revoltat „de dragul lor”. Apoi au aflat, cu uimire, ca nu este asa.
Anul acesta românii vor fi chemati la vot si vor vota. Intr-un procent mic, dar vor vota. Batalia se va da intre aceeasi putere si aceeasi opozitie. Alternative nu exista si chiar daca ar exista, românii nu mai sunt dispusi sa experimenteze. De câstigat, va câstiga o alianta. Dar mesajul protestatarilor (din ianuarie 2012) isi va pune adânc amprenta asupra vietii politice românesti. La rampa vor aparea independentii, atât, pentru alegerile locale (candidati la primarie, pentru Consiliul Local sau Consiliul Judetean), cât si pentru cele parlamentare. Si oamenii ii vor vota nu pentru ca au o stea in frunte, ci pentru ca nu sunt afiliati politic. Sanse mai mari vor avea independentii care vor veni de nicaieri, in fata falsilor independenti (adica fosti membri de partid sau, mai rau, fosti traseisti politici).
Analistii politici spun ca cei din strada sunt anarhisti, adica indeamna poporul la anarhie, adica lupta impotriva sistemului. A sistemului politic din România. Numai ca nici celelalte tari din Europa nu stau prea bine. De fapt politicienii nu sunt iubiti nicaieri in lume. Poate ca unii dintre ei sunt apreciati din pricina faptelor sale, insa tot ceea ce face un politician, o face din interes (pentru a obtine voturi si, in consecinta, pentru a-si perpetua privilegiile). Poate ca România va da tonul acestor schimbari radicale dar necesare a reformarii politicului. Poate ca exista si alte moduri de a conduce si administra comunitatile (ori statele) – mai eficient, mai transparent, mai sincer. Fara partide politice, fara structuri.
Anul acesta nu. Dar intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat reforma se va produce. Si primul pas sunt independentii.
1. Bărbat (însurat).
2. Soţ.
3. Capul familiei (în societatea patriarhală).
4. (top.) Vârful Omul (1931 m.), situat la sud de Bistriţa Aurie, la graniţa dintre Bistriţa-Năsăud şi Suceava, “amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod” (Filipaşcu 1940); cf. Vf. Omul, din M-ţii Bucegi, Omul de Piatră, din M-ţii Făgăraş, cu sensul de “om sacru” (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) “cap, vârf”, fie de la prezenţa unor stânci având configuraţii umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscenţă a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu 1966).
5. (mit. loc.) Omul Nopţii (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Omul Vântului, Feciorul Pădurii, Fercheşul Pădurii). “Înfăţişat uneori ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele, când mare, când mic, Omul Nopţii o urmăreşte pe Fata Pădurii, o prinde, o omoară, rupând-o în două şi o consumă în faţa ciobanului-victimă” (Eretescu 2007: 11). Un personaj mitologic oarecum similar există în legendele abhaze (din Caucaz) pe numele Abnauayuh “omul pădureţ” (Kernbach 1989).
Etimologie: Lat. homo “om”.
Protestele ce se desfăşoară, după căderea întunericului, în mai multe oraşe din ţară, nu vor duce nicăieri. Nimeni nu-şi va da demisia, nimeni nu va fi demis sau suspendat; nu vom avea alegeri anticipate. De ce? Pentru că democrat-liberalii nu vor fi dispuşi să dea satisfacţie revendicărilor USL, iar presiunea străzii e prea slabă.
Această presiune nu va creşte, din simplul motiv că prea puţini oameni găsesc de cuviinţă să-şi exprime nemulţumirile în stradă.
Partidele politice din opoziţie se agită şi încearcă să agite masele, sperând că astfel vor pune mâna pe putere. Sindicatele se agită şi ele, liderii sperând că astfel vor fi răsplătiţi cu un post călduţ în următorul mandat.
Oamenii din stradă (dar şi cei din faţa televizoarelor) nu vor rocade politice. Vor altceva. Dar acel “altceva” nu există. Nu există “a treia cale”, nu există alternative. El, politicul, domină autoritar toate palierele societăţii. De aici tristeţea protestatarilor.
La cotitură aşteaptă naţionaliştii şi extremiştii, ca nişte ciori ce s-ar înfrupta cu poftă din hoitul naţiunii. Dar nici ei nu sunt bine-veniţi sau bine primiţi.
Cu timpul, protestele se vor stinge, în ciuda strădaniei opoziţiei de a le alimenta. Iar acest lucru se va întâmpla în momentul în care presa îşi va pierde interesul să le monitorizeze. Fără presă, mesajul celor care strigă în pieţe nu ajunge nicăieri.
Această “descărcare de nervi” ar putea duce la o detensionare a nemulţumirilor sociale. Dacă USL va miza însă, în continuare, pe mişcări de stradă, va pierde alegerile, la fel de dramatic cum a pierdut Geoană în faţa lui Băsescu. Dar dacă USL se va distanţa de protestatari şi va propune un guvern condus de specialişti (şi nu de politicieni), va avea şanse mari să depăşească 50% în sondaje. Şansa PDL este să înveţe să comunice cu poporul, să explice ce face şi de ce face, dar mai ales să nu cadă pradă tentaţiei de a vota legi populiste. Adică, să taie în carne vie, în continuare. Cei vizaţi vor ieşi în stradă să protesteze. Dar numărul celor care votează e de zeci de ori mai mare.
O remaniere guvernamentala in contextul actual e de neconceput (din pricina de orgoliu, evident), chiar daca ea figura, la un moment dat, pe agenda executivului. Asa se face ca Boc, tacutul si harnicul ardelean din fruntea Cabinetului, isi va aduce mandatul la bun sfârsit, cel mai sinucigas mandat din istoria postdecembrista.
La modul cum Emil Boc a condus tara, cel putin in ultimii patru ani, e de mirare ca românii nu au iesit in strada pâna acum, zi de zi si ceas de ceas. Nu sa faca revolutie, ci sa-si exprime nemultumirea fata de politica de austeritate a guvernului. Adica tai 25% din salariile bugetarilor, anulezi alocatiile sociale si unele pensii pe caz de boala, suspenzi definitiv indemnizatiile revolutionarilor etc. si nimeni nu zice nimic. Nimeni nu protesteaza, nimeni nu ocupa Piata Revolutiei. Reformele au fost aproape brutale si e greu de imaginat ca vreo tara din centrul sau vestul Europei ar fi acceptat asa ceva fara „varsare de sânge”. Si totusi in România a fost posibil. De ce? Pentru ca, in mare parte, masurile au fost necesare. Dezmatul si risipa ne-ar fi dus in pragul falimentului.
Am fi putut sa plusam si mai mult (precum Polonia, bunaoara) daca am fi dat dovada de un strop de patriotism si am fi incurajat productia interna (industriala si agricola). N-am facut-o, motiv pentru care am fost obligati sa ne caciulim la Fondul Monetar International si sa solicitam câteva transe de imprumut.
Si totusi, cum se explica faptul ca abia acum si-au adus aminte românii ca trebuie sa protesteze? Probabil ca au sesizat (cam târziu, ce-i drept) ca austeritatea e pentru cei multi, nu pentru cei ce conduc. Politicienii nu au fost dispusi nici o secunda sa renunte la privilegii, la indemnizatii, delegatii, diurne si secretare. Numarul lor (a parlamentarilor) a ramas acelasi. Veniturile lor au ramas aceleasi. Stilul de viata (concedii in tari exotice si case de vacanta) a ramas acelasi. Si asta nu a fost corect.
De aceea, miscarile de protest sunt o stare de spirit. Nedefinita. Fara lideri. Fara revendicari. Fara program. E revolta impotriva nesimtirii clasei politice românesti.
(Foto: Florin Puscas)
Lait-motivul manifestarilor de protest din principalele orase din tara este exprimat in lozinca „Jos Basescu”. Liderii din opozitie au ridicat o sprânceana, imaginându-si ca, daca poporul (care popor? 8000 de protestatari in toata tara? din care scadem galeriile de fotbal si copiii care nu stiu ce scandeaza) nu-l mai vor pe Basescu, ca ii vor pe ei la putere. Ca doar o tara nu poate sa nu fie condusa de un partid politic sau altul… Ca cine a mai vazut o tara fara politicieni la butoane?
De aceea liderii USL au decis „sa se alature demonstrantilor”, cu scopul, firesc si evident, de a aduna capital politic in perspectiva alegerilor de acest an. S-ar putea ca politicienii din opozitie sa aiba o surpriza si sa constate ca cei ce protesteaza nu pe ei ii asteapta, nu un alt partid sau o alta alianta. In primele patru zile de proteste, in nici un oras din tara nu a fost aclamat Ponta, Antonescu sau USL-ul. Ba mai mult, la Timisoara, dar si la Bucuresti, s-au auzit lozinci de genul: „Ole, ole, noi urâm partidele”.
Pe retelele de socializare, liderii de opinie vorbesc apasat despre aceasta delimitare fata de clasa politica româneasca: „As iesi si eu pe strada, dar nu ca sa cer salarii mai mari sau sa urlu «Jos Basescu», in conditiile in care nu vad nici o alternativa in actuala clasa politica. Jos Base, sus… cine? Nu, Ponta sau Crin nu sunt alternative valabile pentru mine” (Ruxandra Predescu). Sau: „Revolutia la care visez nu e una organizata de partide. Pentru ca toti politicienii vorbesc la fel si fura laolalta cu marii capitalisti ai tarii” (Vlad Mixich).
Ideile tradeaza acel idealism pe care il aveam si noi in decembrie 1989. Coborând cu picioarele pe pamânt trebuie sa ne dam seama ca, dupa alegeri, un partid sau o alianta (aceeasi sau alta) va guverna România pentru urmatorii patru ani. Vor câstiga insa acele forte politice care vor fi capabile sa accepte marele compromis: un guvern de tehnocrati, adica de specialisti, nu de politicieni.
“Revolutia la care visez nu are culoare politica. Pentru ca Romania anului 2012 nu e o dictatura, ci o tara condusa prost. Revolutia la care visez nu e organizata de partide. Pentru ca toti politicienii vorbesc la fel si fura laolalta cu marii capitalisti ai tarii. Revolutia la care visez nu e declansata de oamenii care vorbesc la televizor. Pentru ca Romania e o tara cu televiziuni care nu doar informeaza, ci si manipuleaza. Revolutia la care visez eu e altfel.
E una in care jandarmii ii snopesc in bataie pe huliganii din galerii, undeva pe stradutele laturalnice din spatele spitalului Coltea, in timp ce mii de hipsteri, studenti si profesori protesteaza liber, intre cladirea unei facultati si a unui teatru. Revolutia mea e una in care, sub presiunea strazii, Presedintele ales al Romaniei isi cere public scuze pentru erorile sale, la ora de maxima audienta. Revolutia mea e una in care oamenii nu protesteaza impotriva reformei sistemului medical, ci impotriva coruptiei din spitale.
Revolutia mea e una in care nimeni nu stie ce e legea 4, dar toti stiu ce scrie in articolul 2 din Constitutie: “Nici un grup si nici o persoana nu poate exercita suveranitatea in nume propriu”. Revolutia mea e una in care romanii inteligenti de peste hotare nu scriu texte revoltate de la distanta, ci iau primul avion spre acasa. Revolutia mea nu seamana cu golanii comunisti din Atena, ci cu indignatii liberi din Madrid. Revolutia mea e aici, printre noi, dar inca nu stie ca exista.
Revolutia mea e in scandarile auzite zilele astea la Timisoara – “Ole, ole, noi uram partidele”, sau la Cluj – “PDL si USL, aceeasi mizerie”. Revolutia mea e cu acea mama care i-a spus fiicei sale “Mama, du-te la proteste daca stii de ce te duci. Daca nu stii, stai si suna-ti un prieten care are nevoie de o vorba buna. E mai valoros decat sa fii gura casca.”
Revolutia mea e cu prietenul meu care, intr-o zi, a desfundat singur canalul imputit din fata blocului in care locuiau alti o suta de oameni. Revolutia mea e cu cei care dau like pe Facebook abia dupa ce ajung acasa, obositi dupa o zi de munca si patru ore de proteste. Revolutia mea e cu studentul nebun care nu vrea sa dea spaga ca sa treaca examenul, e cu femeia sofer care azvarle un zambet superior injuraturilor pe care le primeste in trafic, e cu maica-mea care inchide televizorul ca sa mearga la un concert.
Revolutia mea e aici, printre noi, dar nimeni nu-i spune ca are puterea sa schimbe lumea. Asa cum Raed Arafat a schimbat SMURD-ul. Asa cum Marcel Iures a infiintat un teatru independent. Asa cum Cristina Neagu a ajuns cea mai buna handbalista din lume. Asa cum o echipa mica de cercetatori a salvat Institutul Cantacuzino de la pieire. Asa cum toate aceste povesti adevarate imping tara mea, mai cu vai, mai cu chiu, inainte.
Stiu ca sunt idealist, dar stiu ca la o astfel de revolutie visati si voi. Si, daca printr-o minune, ea ar deveni realitate, cu siguranta ca nu ar vedea-o nimeni la televizor. Pentru ca prea multi dintre noi am fi ocupati sa o implinim si pentru ca revolutia la care visez eu nu are spectatori. Are doar actori”. (Vlad Mixich)
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11243779-revolutia-care-visez.htm?cfnl=
Va recomand si…
- “La un ceai cu ultrasii…”
http://vlad.ursulean.ro/la-un-ceai-cu-ultrasii-care-au-scris-manifestul-unei-generatii/
- “Manifestul ultrasilor: Vrem sa inchideti mall-urile si sa deschideti fabrici”
- “Eu nu, multumesc” de Rodica Ardelean
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11253026-nu-multumesc.htm?cfnl=
- “De ce as iesi in strada si de ce nu ies” de Ruxandra Predescu
http://printreranduri.eu/2012/01/de-ce-as-iesi-in-strada-si-de-ce-nu-ies
În vremurile de demult, fiecare comunitate umană avea un vraci. Misiunea lui era foarte importantă. El trebuia să se îngrijească de relaţia tribului cu divinitatea şi, uneori, să înduplece acea divinitate (capricioasă, prin excelenţă) cu jertfe mai mici sau mai mari.
Apoi, trebuia să-i tămăduiască pe cei suferinzi, având la îndemână doar câteva descântece şi plante din farmacia naturii. Alţii erau preocupaţi de viitor, şi atunci vraciul îşi pierdea nopţile citind în stele şi urmărind atent mersul constelaţiilor pe bolta cerească. Aşa s-a născut zodiacul şi horoscopul. Aşa s-au născut medicina empirică, magia, religia şi preoţia.
Într-o bună zi, sufletul vraciului s-a despărţit de trup, iar trupul s-a adăugat pământului. Despre suflet nu se ştie cu exactitate ce s-a întâmplat. Unii sunt de părere că s-a ridicat la cer, într-o împărăţie fără sfârşit, alţii spun că sufletul lui a luat alte chipuri şi înfăţişări (de oameni, plante sau animale). Cert este că, datorită vraciului, oamenii au găsit pricini şi metode tot mai sofisticate ca să trăiască mai mult, să se înmulţească şi să domine pământul. Căci, dintre toate vietăţile, omul pare a fi animalul cel mai inteligent. Dar nu şi deştept, din moment ce îşi sabotează cu bună ştiinţă propriul habitat.
În locul vraciului de altădată, omul din zilele noastre apelează la prestatori de servicii: preotul, care garantează că îţi facilitează relaţia cu divinitatea şi, în schimbul unor mici jertfe (bani), se roagă pentru ca păcatele tale să fie iertate; medicul, care îţi prescrie pastile (având în componenţă substanţa activă din plante) pentru a vindeca anumite organe; astrologul, care spune că deţine ştiinţa secretă de a întocmi astrograme individuale în funcţie de rotaţia pe cer a constelaţiilor.
Omul din zilele noastre nu mai trăieşte în triburi izolate; lumea lui e alcătuită din milioane de triburi care vânează împreună ori se vânează între ele. La fel ca şi cei din vechime, oamenii de azi poartă cercei în nas, în urechi sau în limbă, fumează plante halucinogene şi consumă carne crudă de animale. Şi azi, lumea e plină de vraci, dar ei îşi zic preoţi, medici, astrologi, psihologi, tămăduitori, vrăjitori etc.
Ieri…
Azi…
