lér, (var. lar, leroi, lerui, lerului) – Etimon controversat. Termen identificat in legende, basme si refrenele colindelor. Dupa V. Kernbach (1989), ler este un mitologem – element mi­to­logic prim, forma mitica ele­mentara si pura, con­si­derata cea mai mica unitate, in­di­vizibila, din structura unui mit, a unei naratiuni mitologice, care nu mai are nevoie de in­terpretari si ex­plicatii, in­tru­cât se ex­prima singura (p. 356). “Ler este defapt un evident mitologem, iar iden­tificarea cu Dum­nezeu sau cu un imparat fabulos trimite la un mit arhaic preroman” (p. 297).

Interpretari. Di­vi­nitate celtica. Presupus zeu al marii (irl. ler – mare), in mitologia celtica din Ir­landa (zeul Llyr din Walles). Mai intâi V. Kernbach (1989) considera ca “o ipo­teza asupra unei influente celtice arhaice (in perpetuarea ter­menului ler din co­lindele românesti, n.n.) desi posibila, e ris­can­ta.” Apoi pluseaza: “cu­nos­cându-se for­matiunea statala celtica ce a co­existat cu populatia dacica, de ase­menea, relatiile de schimburi materiale si spirituale intre cele doua etnii, etimonul celtic ler nu pare total imposibil, ceea ce insa nu explica si structura refrenului ritual si a personajului mitologic din fol­clorul românesc.”

■ D. Cantemir deriva ter­me­nul din numele im­pa­ratului Au­re­lianus: “Un voinic… din tara Mun­te­niasca… ne spunea, precum [ca] in tara Româneasca, aproape de Dunare, pe malul Oltului, sa sa fi vazând niste temelii ca de cetate, carora taranii de pe acolo lacuitori, din batrânii lor apucând si din colindele anului, si astazi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…” (D. Can­temir, Hro­nicul, 1717).

■ Al. Rosetti (1920) – reluând texa lui Dimitrie Dan – deriva sintagma “Hailerui Doamne” din halleluiah [Domine]. Dupa V. Kernbach (1989) etimologia este imposibila, de­oarece “colindele ro­mânesti, in struc­t­ura lor de baza, preceda cu mult (fapt de­monstrat de cercetatori) ras­pândirea crestinismului in Dacia romana, iar in­truziunile crestine in colinde sunt târzii (de origine ecleziastic-car­turareasca, din etapa slovana) si nu au suferit modificari fonetice.” Cu toate acestea, Dex-ul (ed. 1975) retine doar aceasta ipoteza: “Ler – cuvânt care apare ca refren in colinde, carora le da un anumit colorit eufonic; probabil din lat. [Ha]llelu[iah, Do­mi­ne].”

■ I. G. Sbiera il deriva din sg. lat. al numelui divinitatii do­mestice Lar (cf. Kernbach). Lari (Lares) – sg. Lar; lat. arhaic Lares; etrusc. lar, lars – capetenie militara, doi zei din mitologia ro­mana, preluati din mitologia etrusca; fiii nimfei Lara si a zeului Mercurius. Venerati ca divinitati protectoare ale Romei. In fiecare casa romana, un altar special din atrium, numit laralia, era impodobit cu imaginea Larilor casnici, carora li se puneau ghirlande de flori la sarbatorile familiale, ca unor apa­ratori ai vetrei.

Inventar dupa I. Popescu – Sireteanu (1983): “Unii vad in Ler numele unui zeu tracic”; “Ler, dupa opinia unui cer­cetator [A. Balota] este probabil un zeu autohton.” “In Dictionarul Academiei…, ca verb se citeaza lerui – a (se) cânta o colinda dupa melodia ei.”; “Ca in­ter­jec­tie, lero este inregistrat, probabil pentru prima data, in sec. al XIV-lea de catre scriitorul bizantin Ion Kartares.”

Inventar dupa A. Fochi (1976): “In anii `90 ai veacului al XIX-lea, pentru patru informatori Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator insa Leroi este stimat si respectat, pentru ca el a facut toate cân­tecele si co­lindele referitoare la nasterea lui Cristos.”

Inventar dupa V. Kern­bach (1989): Al. T. Du­mitrescu il deriva din Galerius, iar C. Ionescu din Valerius. M. Gaster crede ca a gasit etimonul in slav. lel (presupus de el a fi echi­valentul lui Cupidon). Aron Densusianu, din lat. liber (dar nu din numele zeului roman Liber Pater). B.P. Hasdeu, din lat. Lar Dominus. C. Cihodaru (1979) deriva ler din Heros (Cavalerul trac): Oh! ille Heros et Domine. De sesizat ca folclorul mitologic se refera de câteva ori la un Ler personificat: Ler-imparat are o fiica nemuritoare si vesnic tânara, cu care se insoara Fat-Frumos (basmul Fat-Frumos si fata lui Ler-imparat, colectia N.D. Popescu); Leru-imparat este ursit sa se prefaca in roua daca se va intâlni cu soarele (basmul Dom­nul de roua, cules si versificat de Dim. Bolin­tineanu).

■ In text: “Lerui si-a marului” (TCH 13); “Hai lin, hai lar si flori de mar” (TCH 7); “Oi, leroi, leroi” (TCh 4); “Hai, leru-i, Doamne” (TL 5, TL 2).

(Vezi Antologie de texte mioritice din Maramures)